Astăzi este Ziua universală a Iei, o sărbătoare a dorului de casă, de bunici și tradiții respectate cu sinceritate și dăruire, a dorului de noi înșine… Și începînd cu anul ăsta, în fiecare an, de Sînziene, lume întreagă se va bucura împreună cu românii, de mesajul plin de fior și gingășie pe care-l transmite ia, cămașa populară a românilor. Cum să nu tresari de mîndrie și admirație la gîndul (zburător, naiv și visător) că ia n-o să mai fie doar piesă în muzee, ci o să-și reia locul în portul de sărbătoare, definindu-și din nou rostul?
Chiar dacă din punct de vedere tehnic, ia nu este decît o bucată de pînză albă (de cele mai multe ori, de calitate), iar pentru transformarea ei în piesă vestimentară populară e nevoie de planificare, răbdare, bun-gust, experiență și talent, ia, prin simplitatea și emoția pe care o trezește celor ce-o poartă și-o admiră, devine un simbol al neamului românesc. Trăsătura definitorie a cămășii tradiționale românești autentice este că impresionează și privită de-aproape, și privită de departe, și prin asta vorbește despre caracterul celui care o poartă – sincer, frumos, curat și neduplicitar; și în interior, și în exterior; și de-aproape, și de departe; și pentru sine, și pentru ceilalți.
Ia mai este numită de specialiști ”cămașa de tip dacic” sau ”cămașa de tip carpatic” și astfel poate fi localizată în timp și spațiu. Pentru că are o croială și o compoziție specială mai este numită și ”cămașa încrețită la gît” sau ”cămașa cu altiță”.
În prezent, destinul iei este dramatic, aceasta fiind percepută adesea ca uniformă pentru dansatori și cîntăreți populari, iar producția în serie a cămășilor cu elemente tradiționale stilizate te face să privești sceptic la valoarea simbolică a iei. Lucrurile n-au stat dintotdeauna așa. Iile autentice nu erau destinate producției în masă, nu existau două ii care să semene una cu cealaltă, pentru că fiecare femeie știa cum să-ți creeze propria ie care să-i pună în valoare și să-i oglindească felul de-a fi. De asemenea, ia avea și o componentă practică importantă, fiind concepută astfel încît să fie adaptată și ajustată pentru diferite situații și ocazii.
A fost surprinzător pentru mine să aflu că ia se croiește fără foarfecă, fără tipar, pur și simplu, se rupe pe fir. Și chiar dacă acest procedeu nu-i asigură simetria perfectă, urmînd să fie ajustată, ia este perfectă și, prin asta, oferă o lecție importantă: simplitatea și frumusețea nu cer niciodată perfecțiune.
Am învățat de la bunica mea că ia nu este o haină oarecare, și că atunci cînd o îmbraci, porți pe umeri o responsabilitate cu totul specială, aceea de a face cinste neamului și portului popular. În același timp, purtînd o ie, nu poți să nu vrei să-i știi secretele (istoria, cum se confecționează, cum se îngrijește, cum o purtau strămoșii). Ia te face să te simți cu adevărat frumoasă, ia te metamorfozează, ia este poate unica bijuterie pe care, purtînd-o, te simți firesc, în largul tău și mai aproape de cei cărora le duci dorul de nepotolit. Tot de la bunica știu că ia se poartă la sărbători. Și cred acum că, de fapt, bunica mi-a spus subtil că ia se poartă aproape în fiecare zi, cînd sufletul ți-e în sărbătoare.
În trecut, femeile știau să coase, să brodeze, să croșeteze și, prin urmare, știau ce efort colosal presupune confecționarea unei ii, nemaivorbind de aprecierea pe care știau s-o facă lucrurilor de valoare și de banii pe care erau dispuse să-i dea pentru o ie. O ie nu poate fi ieftină, iar dacă este, atunci asta e o insultă la adresa tradiției și valorilor autentice. De asemenea, ia nu este un obiect comun de comerț și, cu atît mai mult, nu cred în așa-zisul potențial de antreprenoriat al cămășilor populare. Iile se lasă moștenire, și cu asta e spus totul, iar valoarea lor crește în timp.
Anul ăsta, mai mult ca oricînd, visul meu a prins aripi: acela de a mă bucura într-o bună zi de o ie făcută cu propriile mele mîini. Și știu că este un vis greu de realizat, pentru că presupune multă-multă muncă, răbdare cu carul, căldură sufletească, dăruire și chiar talent ce trebuie descoperit, dar dacă ar fi ușor, atunci cred că s-ar numi, pur și simplu, dorință – care se aprinde și se stinge ușor.
Da, visez să las moștenire fiicei mele o ie, deosebita bucurie de a purta ie și visul de a meșteri cămașa populară a românilor.
